am decis să citesc prin primele patru mișcări ale D Minor Partita — the allemanda, corrente, sarabanda și giga — pentru a mă orienta înainte de a aborda a cincea și ultima mișcare, ciaconna. (Bach a angajat limba italiană pentru întregul manuscris.) Lucrarea s-ar fi putut încheia cu ușurință cu genialul și optimistul Gigue. Primele patru mișcări au fost un format mai mult sau mai puțin standard pentru suitele bazate pe dans ale lui Bach. De ce atunci a adăugat o altă mișcare, care este ușor, atâta timp cât toate celelalte combinate? M-am deplasat înainte și înapoi între diferitele mișcări pentru a vedea dacă aș putea găsi elemente comune. Destul de sigur, fiecare mișcare a început cu o linie de bas asemănătoare cu cea a frazei inițiale cu patru bare a Chaconnei. Acest lucru nu a explicat în niciun fel necesitatea falnicei Chaconne pe călcâiele acestor patru mișcări frumoase, dacă modeste, dar cel puțin legătura dintre ele mi-a dat asigurarea că un fel de lipici ar putea ține totul împreună.
am stagnat destul de mult. Era timpul să începem lucrul la Chaconne în sine. În copilărie l-am găsit pe Bach derutant; în adolescență opera lui părea turgidă. Acum, ca adult, puterea și misterul Chaconnei mi-au prezentat o provocare interesantă. Prin definiție, o chaconne constă, în general, dintr-o progresie repetitivă a coardei, precum și o Basso ostinato sau o linie de bas repetată. De fapt, au existat șaizeci și patru de astfel de fraze în versiunea lui Bach, fiecare plăcut independent, dar profund mișcător atunci când sunt legate între ele.
Din câte am putut vedea, prima mea sarcină a fost să găsesc cea mai bună modalitate de a combina aceste variații în continuă schimbare în mod coerent. Nu uitasem sfatul lui Isaac Stern în tabăra de vioară cu ani în urmă: gândiți-vă la variațiile Chaconnei ca la apariția în grupuri, astfel încât evoluția gândirii și a sentimentului să se desfășoare în mod convingător. La început, cursul meu părea relativ clar, deoarece variațiile timpurii au venit ca perechi potrivite în care a doua din fiecare ar putea fi tratată ca un răspuns simplu la prima. Dar din când în când apărea o variantă singuratică, implorându-mă să o direcționez undeva. Acești orfani m-au supărat. Fiecare aparținea perechii următoare sau anterioară sau au stat singuri pentru a împrospăta Palatul între cursuri? Basso ostinato, de asemenea, ma nedumerit. Această linie de bas recurentă trebuia să facă exact asta-să se repete la nesfârșit fără modificări semnificative și să servească drept temă distinctivă a operei. Cu toate acestea, Bach a refuzat să rămână constant la șablonul de bas pe care l-a modelat pentru început și a ales mai degrabă să deseneze din mai multe destul de distincte și diferite.
o altă trăsătură caracteristică a unei chaconne este o structură armonică care se repetă în mod regulat. Aici, din nou, am putut recunoaște cu ușurință nu unul, ci trei sau patru modele diferite. Era ca și cum Bach ar fi început un joc de cărți cu reguli dure și rapide pe care apoi le-a schimbat din capriciu din nou și din nou în timpul jocului. Chiar și cel mai ușor de identificat element al unui chaconne, un accent legat de dans pe a doua dintre cele trei bătăi ale barului, a apărut doar sporadic. Dacă ar fi să dansez Chaconne, unde și cum mi-aș pune picioarele când stresul nu era pe al doilea ritm?
în întâlnirile anterioare cu Chaconne, mă ocupasem în cea mai mare parte de sarcina descurajantă de a stăpâni numeroasele poziții incomode ale mâinilor și de a construi suficientă rezistență pentru a juca cincisprezece minute de muzică neîntreruptă și dificilă. Aceste obstacole au rămas, dar gândirea analitică a fost relativ nouă pentru mine. Din nefericire, a adus puține răspunsuri, doar mai multe întrebări. Poate că Toscha Seidel a avut un punct când m-a avertizat în acea primă lecție despre Chaconne, „doar joacă-l din inimă.”
am decis să las deoparte considerațiile din trecut pentru moment și să încerc să privesc imaginea de ansamblu. Chaconne a fost împărțită în trei secțiuni mari. Secțiunile exterioare întunecate și înfloritoare flancau un imn interior care evoca pace, recunoștință și optimism. A fost exagerat să credem că Bach, un creștin devotat, ar fi putut oferi Chaconne ca expresie a Sfintei Treimi, principiul său spiritual de bază? Prima secțiune, în Re minor, ar reprezenta tatăl; următoarea, în Re major, Fiul; iar secțiunea finală, în Re minor, Duhul Sfânt. Această linie de gândire ma intrigat, chiar dacă am fost pe picior șubredă ca un evreu secular cu doar cele mai slabe cunoștințe ale creștinismului. Cu cât m-am uitat mai mult, cu atât am găsit mai multe „trei”. Blocul de bază al Chaconnei a fost un bar cu trei bătăi, tema inițială a apărut de trei ori — la început, la mijloc și la sfârșit — și apoi au existat acele grupuri evocatoare cu trei note care au apărut din nou și din nou. A fost Chaconne un fel de mesaj într-o sticlă destinată (îndrăznesc să cred?) Dumnezeu?
extras din vioara Dreams, de Arnold Steinhardt (Houghton Mifflin, 11 octombrie 2006).